Maria Diana POPESCU: Stimate domnule George Roca, îmi repugna, nu mai sunt la moda, întrebarile ce se deschid pe complementele circumstantiale. Asadar, primul pas îl facem prin Saint-John Perse. El spunea „ca nu exista istorie mai adevarata decît cea individuala”. Istoria dumneavoastra ce „teritorii” a cucerit?

George ROCA: Stimata doamna, m-ati luat brusc de tot! Noroc cu „monsieurul Perse” pe care stiam ca îl cheama de fapt Alexis Léger… nume care ma obliga sa fiu si eu cât mai leger cu raspunsurile la acest interviu! Deci asa spunea acest domn, care pare-mi-se a luat un premiu Nobel pentru literatura prin anii ’60, ca... istoria individuala este cea mai adevarata? Depinde daca individul este cinstit! De obicei întâlnim pe toate drumurile o multime de trombonisti, de falsificatori, de roleri istorici... Am sa încerc sa fiu totusi cât mai sincer. Per se! Depinde de cine ma va crede. „Per se” din latina, precum zic juristii.

Teritorii? Doamne prin câte am trecut... si ce putine am cucerit! Dar am ramas totusi optimist. Sa va prezint doar itinerariu: nascut la Huedin, un orasel mititel, în judetul Cluj. Când te dai jos din tren spui precum faimosul conchistador spaniol Juan de Garay: „Oh, un qué Buenos Aires!”. Cred ca cel mai pur aer din tara este la Huedin. Trage de la Muntele Vladeasa. Acolo locuiau bunicii! Apoi dupa doua luni de la nastere am plecat cu mama spre Oradea, unde de fapt aveau domiciliul stabil parintii mei. Nu, nu erau de vita nobila dar locuiau într-un palat! În Palatul Postei din Oradea, de pe strada Iosef Atilla. Asa se numea atunci! Apoi s-a numit Portile de Fier. Am crescut cam însingurat deoarece palatul avea niste porti ca de cetate.

De mic mi-a placut sa scriu. Le spuneam câte o poezie functionarilor din palat si ei îmi daruiau câte un capetel de creion. Atunci adunam creionase! Cred ca la un moment dat am avut peste doua sute de capetele de creion. Îmi placea mirosul lor, al lemnului, al vopselei... Ati mirosit vreodata vreun creion proaspat ascutit? Miroase bine! Cele mai simpatice erau creioanele chimice! Daca le bagai în gura luai suta la suta bataita de la mamica! Apoi am început sa scriu pe pereti, devenind astfel unul dintre primii graffiti ai României postbelice! Dupa câteva curele la „unde da mama creste” am început sa scriu pe hârtie... Ce placere! Pacat ca foaia se umplea prea repede de semne. În clasa întâia am avut o mare bucurie... Am primit în dar un caiet foarte gros. Foarte gros si cu patratele! Îl mai am si acum! L-am carat cu mine si aici, la capatul lumii. În el mi-am scris crâmpeie de istorie personala, o poezea, un panseu, ba chiar si numele fetelor de care am fost îndragostit în adolescenta. Sectia umanistica a liceului m-a ajutat sa apreciez literatura si limbile straine. Astfel am început sa scriu poezii, schite, povestiri, eseuri. Ba le mai si publicam câteodata. Apoi am trecut un pic pe la facultatea de filologie unde am avut profesori de elita: un Pervain, un Drimba, un Pop la folclor... M-au învatat multe! Pacat ca eu n-am fost întotdeauna receptiv. Tineretea dear, tineretea!

Mergem mai departe! De la Oradea drumurile m-au dus la Bucuresti unde am trait vreo 16 ani. În primii ani „capitalisti” faceam naveta la Ploiesti, unde eram actoras la una dintre sectiile teatrului local. Apoi m-am mutat si cu serviciul pe malul Dâmbovitei, vis á vis de „Casandra”, studioul institutului de teatru, pe strada 30 Decembrie, fosta Carol si în prezent strada Franceza. Pe la sfârsitul anilor ’70 m-am certat cu aia rosii deoarece nu vroiam sa ma fac frate cu secera si ciocanul. Asa ca mi-am aruncat buzduganu’ cât mai departe la antipozi, facând si eu saltul dupa el ca zmeul din poveste. Sunt aici, în Australia, la Sydney, de mai bine de un sfert de veac, dar sa stiti ca inima-mi bate, scrie si gândeste... tot româneste.

Maria Diana POPESCU: O necesitate launtrica, un capriciu la moda, un fel de a va îmbraca festiv trairile artistice sau cum definiti pasiunea pentru grafica de exceptie pe care o realizati? Marturisesc, pe mine m-a fascinat potretul meu rasturnat în licariri de curcubeu.

George ROCA: Fotografia digitala m-a fascinat de la începuturile ei. Îmi place sa ma joc cu pozele. Am facut zeci de mii de fotografii si culmea nu prea m‑am înduplecat sa sterg din ele. Chiar daca erau de calitate proasta, sau mai slabute. „M-am jucat” cu pozele de multe ori, pâna când am scos ceva din ele care mi-a placut. Am aplicat si criterii de selectie. Cu cele mai bune mi-am încântat privirea, m-am laudat la prieteni, le-am expus prin casa, pe pereti, pe la simeze, pe internet, si le-am facut cunoscute. Sa stiti ca pe net circula multe fotografii de-ale mele facute unor personalitati, dar care fiind nesemnate sunt folosite de parca ar apartine „domeniului public”. Sunt sfeterisite de diferite publicatii! Nu ma supar daca nu îmi cer consimtamântul pentru a le folosi decât atunci când sunt atasate la articole de scandal.

George ROCA: Von Goethe a spus multe chestii destepte în aforismele domniei sale. Oamenii au nevoie atât de putin pentru a fi fericiti. Chiar si o clipa este suficienta! Cât despre fructul oprit… consider ca fiecare are „fructul” lui! Unii doresc sa aiba unul mai mare, mai parfumat si mai zemos... Eu vreau esenta... caut sa vad ce-i înauntru lui! Nu ma intereseaza daca e mititel si stafidit. Sa fie gustos, sa‑mi încânte unul dintre simturi si sa nu aiba viermi. Deci, îmi plac lucrurile simple si curate. Nu fug dupa „fericiri”! N-am fugit niciodata. Prefer sa fac ce vreau si ce îmi place, sa-mi ofer atât cât pot sa-mi ofer… fara eforturi deosebite. Si totusi sa fiu fericit! Caut sa fiu! Omul îsi face singur fericirea. Depinde însa ce pretentii are. Daca vrei o fericire mai mare si nu poti sa ti-o realizezi atunci începi sa suferi, sa râvnesti, sa faci eforturi deosebite pentru a o avea... Fericirea dorita si neîmplinita aduce deceptii! Deci, nu râvni la fructul cel mare din vârful pomului. Ia-ti frunctul fericirii tale, acela pe care poti sa îl atingi cu mâna proprie.

Maria Diana Popescu: Sa ne întoarcem, va rog, la presa scrisa. Revista „Agero" este deja un fenomen cultural international de înalta tinuta. A avut sorti de izbanda datorita efortului dumneavoastra si celui al colectivului redactional?

George Roca: Revista AGERO a devenit una dintre cele mai citite reviste de limba româna de pe Internet. Am depasit deja cifra de zece mii de accesari pe zi. Asta înseamna trei sute de mii pe luna si aproximativ trei milioane-plus pe an! Cum s-a ajuns la o asemenea performanta? Datorita partenerilor nostri, scriitori-colaboratori, si calitatii materialelor prezentate! Lista de corespondenti se apropie de cinci sute, din care majoritatea sunt activi. Sunt saptamâni la rând când ne etalam cu mai bine de douazeci de articole noi. Tematicile diferite atrag cititorii! Redactia e compusa din trei membri. Corvoada ca la munca silnica. Satisfactii însa cu carul! Nu, nu materiale! Spirituale, sufletesti... Cunosti lume noua, oameni inteligenti, oameni de litere. Îti faci prieteni! Te bucuri de bucuria lor!

Personal, am editat pâna în prezent peste sapte sute de articole. Adica le-am selectat, corectat, formatat, „diacritizat", înfrumusetat, prezentat estetic si grafic. Colegii mei la fel! Dar nici unul din noi nu ne plângem. De ce? Pentru ca poti sa faci pauza când doresti. Dar parca nu-ti vine sa abandonezi sau sa stopezi misiunea de redactare, parca te atrage din ce în ce mai mult. Vrei sa cunosti, sa prezinti, sa ajuti si sa faci ceva util pentru semenii tai. Pentru semenii tai de aceeasi limba cu tine! Adica... cititori si producatori români de literatura!

Maria Diana Popescu: Poporul român nu a avut în vechime Cavalerism, Renastere, Iluminism, Enciclopedism, nici Burghezie înstarita, et caetera, foarte putina viata cetateneasca, foarte târziu Constitutie si Parlament. Dar ne-am sincronizat, suntem un popor sanatos la spirit, România a dat de-a lungul vremii multe capete luminate. Suntem tot asa vazuti din afara sau altfel, domnule George Roca?

George Roca: Ei, am avut noi câte putin din fiecare element enumerat mai sus. Nu am putut face mai mult, deoarece nu prea ne lasau cei care ne subjugau. Birul pleca la Stambul, aurul apusenilor pleca la Viena, intelighentia la Paris si mai târziu în America, uraniul si tezaurul la Moscova... Ba au mai carat si romanii câteva zeci de carute cu aur la Roma. Si totusi a mai ramas în vistierie! De câte ori am avut ocazia sa ne debarasam de paraziti si invadatori, ne-am adunat de pe jos si am renascut, precum Pasarea Phoenix. Si culmea, mereu am rezistat macelurilor, hotiilor, invaziilor, calamitatilor si ne-am consolidat un perimetru national destul de vast. Avem însa meteahna sa fim mereu nemultumiti, sa ne plâgem de mila. Ma întrebati cum suntem vazuti de afara! Cui prodest? Cui bono? La ce ajuta? Ne da cineva mai multa mâncare? Principalul este sa fim noi multumiti si fericiti. Credeti ca intereseaza pe cineva din afara tarii daca o ducem bine sau rau? Slogane, pentru foruri si congrese... pentru a se face comparatii si pentru a se etala valorile altora. În rest totul e business! Doar traim intr-o lume unde este regina economia de piata. Daca suntem buni cumparatori sau oferim marfuri de care altii sunt interesati, atunci relatiile sunt bune, tara e laudata si ambele partide sunt fericite. Daca ni se (im)pune un „embargo" sau o cortina de fier, precum a fost cea comunista, atunci tot ei ne critica, ne fac primitivi, amarâti, deoarece nu pot sa câstige nimic de pe urma relatiilor cu noi!

Drepturile omului si mult trâmbitata democratie? Unii au voie sa o încalce, altii nu! tara mica, tara mare! tara puternica militar, egal tara dominanta... si apoi, pe cei puternici nu este permis sa-i critici prea tare niciodata! Tot ala micu’ e pus la index. De aceea e bine sa-ti gasesti tovarasi si aliati! si apropos, sa stiti ca cei „din afara" nu ne vad asa de rau precum credem! Am mai spus, nu-l prea intereseaza pe omul de rând din afara ce se întâmpla în iubita noastra Românie. De fapt multi nici nu stiu unde este situata aceasta tara. Domniile lor sunt cam slabuti la geografie. Atunci de ce sa fie tari la economie politica, la istorie, sau la... „alte materii"! Ce credeti ca noi suntem mai cu mot ca ei? Enumerati repede cinci orase din Bulgaria! si câte cinci din Ungaria, Ucraina sau Iugoslavia. Stiti câti locuitori au aceste tari? Cum se numesc poetii lor nationali? Stiti cati elefanti are Guatemala? Nu? Atunci de ce vreti sa stiti cum suntem vazuti NOI de altii? De care altii? De politicieni? De afaceristi? Sau de soferii de taxi din Bagladesh? Hagi-Haghi, vor striga unii. Comaneci-Comanici altii... sau Ceausesque-Ceucescu si Drachiula! Nu prea multi vor exclama Eminescu, nici Decebal, si nici Stefan cel Mare. Ei si? Principalul este ca îi avem noi în suflet si in inima!

Maria Diana Popescu: Încerc sa agit un concept în curs de perimare: „Estetica, stiinta despre frumos si frumusete" invadata globalizant de „stiinta violentei imagistice". Ce e de facut?

George Roca: De ce ziceti perimare? Lumea se împarte în doua. Cei cu gust pentru frumos si cei care nu-l au, dar ar vrea sa se afirme cu orice pret, sa iasa în relief. Frumosul se creeaza greu! Urâtul mai usor, deoarece nu are reguli! Ati observat vreodata un copil neîndemânatic care vrea sa creeze ceva? Se chinuie bietul copilas, insista, plânge, se enerveaza, sau cere chiar ajutor pentru a crea ceva frumos. Dar nu îi este asa de usor precum copilului talentat. Atunci se supara, se revolta si încearca sa distruga obiectul neputintei sale. Uneori devine violent! Daca nu este supravegheat, lamurit, îndrumat si ajutat, cauta sa se exprime „artistic" în continuare, cu aceeasi neîndemânare si parca cu mai multa violenta. Vrea sa atraga atentia cumva! Vrea sa se exprime! Nu îl intereseaza prin ce mijloace. Deseori îsi gaseste chiar si adepti admiratori. Atunci frustratul se autoconvinge ca si el e în stare sa produca ceva pentru a fi bagat în seama! Si iata ca s-a nascut o arta asa-zisa violenta. Violenta pentru ochi, violenta pentru suflet, violenta pentru relatii interumane. Si astfel estetica ajunge sa fie secondata de o arta a urâtului, de o moda horibilis, de o comportare nemanierata... de o dorinta de a iesi în relief, de a fi excentric, sau pur si simplu din prostie imitativa... ca „asa fac si altii". Totusi aceste mode trec repede. De ce? Deoarece supara ochiul, deranjeaza mintea, raneste corpul fizic si aduce nemultumiri sufletului. Dupa o perioada de coacere si de maturizare, multi îsi taie pletele perioadei rebele, îsi acopera tatuajele tineretii, îsi scot belciugele din nas si din buric, îsi însamânteaza cheliile generalizate á la mode, cauta sa fie mai întelegatori cu estetica adevarata, cu arta frumosului, chiar daca mai sunt ipocriti si mai mâzgalesc din când în când, dar din ce în ce mai rar, peretii latrinelor. Ma întrebati ce este de facut? Educatie, educatie si comunicare! Integrare si reconciliere. O mâna întinsa...

Maria Diana Popescu: „Omul s-a nascut liber, dar pretutindeni se afla în lanturi", spunea la vremea sa Jean Jaques Rousseau. Cum ati nuanta afirmatia, raportand-o la nevoile, la realitatile prezentului.

George Roca: Cât este puer, omul este dependent! Deci nu este liber. Când ajunge la maturitate, orice om poate sa se debaraseze de lanturi. Traim într-o epoca diferita de cea a lui Rousseau. Suntem mult mai liberi, sau putem sa ne obtinem libertatea mai usor. Numai sa vrem. Acum orice om sanatos la fizic si minte poate sa fie independent daca vrea. Dar unora le place sa fie dependenti... fapt care este tot un fel de parazitism.

Maria Diana Popescu: Despre alte pasiuni subjugante sau înrobitoare de frumos, ce ne puteti spune?

George Roca: Îmi plac oamenii curati sufleteste! Nu-mi plac naivii, prefer complicatii. Cu naivii nu m-am înteles niciodata. Ma trag la subsol! Îmi place modernismul pâna la limita bunului simt. Caut sa înteleg orice generatie, orice individ, orice curent artistic. De la fiecare ai ce învata câte ceva. Îmi place o mâncare prezentata frumos, un parfum bun frantuzesc, o vorba calda, o gluma buna, o carte cartareasca sau carturareasca, o partenera frumoasa, o casa curata si eleganta, o expozitie de arta clasica sau moderna, calatoriile... Da, da! Calatoriile în cât mai multe tari, sa vad, sa cunosc si alte culturi, sa-mi fac noi prieteni... Apoi sa-mi spal ochii cu panorama unui munte, sau cu întinderea nesfârsitei mari.

Îmi place sa citesc. Citesc orice, citesc tot ce îmi cade în mâna, si pe fata si pe dos, si pe cant! Îmi place mobila veche - antica, bine facuta... îmi place rococo, si bauhaus si art nouveau! Îmi place pictura pe pânza. Prefer pictura clasica, dar nu ma dau în laturi sa admir si un Edvard Munch, un Jasper Johns, Helen Frankenthaler, Yves Klein, un De Kooning, Fiona Rae, Nicolas De Staël, Carlo Carrà si chiar lucrarile românului Romeo Niram. Mor dupa artistul foto-realist Ron Mueck, dar si dupa zbuciumata Frida Kahlo si muralistul ei sot, Diego Rivera! Îmi plac filmele muzicale, deoarece ma relaxeaza, îmi place muzica clasica, dar nu Bach, apoi muzica latino (ca doar români suntem!), îmi place un mambo, îmi place un tango, îmi plac piesele de teatru vorbite la o tonalitate medie (dar cu traire, interpretare si intonatie), nu ca cele românesti din provincie, unde actorii se remarca urlând sau tipând cât mai tare. Si daca nu pot sa ating tot ce îmi place... încerc macar sa visez, sa-mi visez dorintele. Personal ma multumesc cu putin, dar totusi... nu fug de abundenta.

Maria Diana Popescu: Si un raspuns pentru întrebarea lui Immanuel Kant. „Ce trebuie sa sper"? Ce spera OMUL ca „animal rational", cum îl numeste Petre Tutea? Ce spera distinsul George Roca de la viata?

George Roca: Ce sper? Sper sa ajung ziua de mâine! Sper sa fie pace, liniste, cât mai putine socuri, sa fie întelegere, sanatate, tinerete vesnica în suflet... Iubire între oameni! Ce sper de la viata? Am sa va raspund cu câteva versuri pe care le-am scris destul de recent: „O, Doamne,/ mai da-mi macar/ doar câtiva ani în dar!/ Dar da-mi atât/ câti se cuvine/ sa-mi pot vedea nepotii mari,/ sa pun un pas pe Luna,/ de care-mi este dor/ si unul col’ pe Marte/ si-apoi pot sa... mor!".

Director literar-artistic „Vama literara" www.vamaliterara.net

Redactor Agero Stuttgart

Redactor „AG PE RIME"

Redactor „Buletin Cultural Argesean"

Iulie 2008.

Continuarea articolului se poate citi abonandu-va la revista Clipa. Pentru a va abona, va rugam sa aici sau pe butonul Abonamente din stanga sus sau sa telefonati la (714) 758-8801 sau sa trimteti check sau money order la adresa: Clipa Magazine, P.O. Box 4391, Anaheim, CA 92803-4391