Prayer chain for our Military...please don’t break it
Please send this on after a short prayer.
Pray for our soldiers...please don’t break it
Prayer

”Lord, hold our troops in your loving hands. Protect them as they
protect us. Bless them and their families for the selfless acts they
perform for us in our time of need. I ask this in the name of Jesus, our Lord and Savior. Amen.”

Prayer Request: When you receive this, please stop for a moment and say a prayer for our troops around the world. There is nothing attached.... .... Just send this to all the people in your address book. Do not let it stop with you, please....

Of all the gifts you could give a US Soldier, Sailor, Airman, Marine & others deployed in harm’s way,

Prayer is the very best one!

You probably missed it in the rush of news all over the year, but there was actually a report that someone in Pakistan had published in a newspaper an offer of a reward to anyone who killed an American, any American.

So an Australian dentist wrote an editorial the following day to let everyone know what an American is so they would know when they found one. (Good one, mate!!!!)

"An American is English, or French, or Italian, Irish, German, Spanish, Polish, Romanian, Russian or Greek. An American may also be Canadian, Mexican, Hungarian, Sarbo-Croatian, African, Indian, Chinese, Japanese, Korean, Australian, Iranian, Asian or Arab, or Pakistani or Afghan. An American may also be a Comache, Cherokee, Osage, Blackfoot, Navaho, Apache, Seminole or one of the many tribes known as native Americans.

An American is Christian, or he could be Buddhist, or Jewish, or Muslim. In fact, there are more Muslims in America than in Afghanistan. The only difference is that in America they are free to worship as each of them chooses.

An American is also free to believe in no religion. For that he will answer only to God, not to the government, or to armed thugs claiming to speak for the government and for God.

An american lives in the most prosperous land in the history of the world.

The root of that prosperity can be found in the Declaration Of Independence, which recognizes the God given right of each person to the pursuit of happiness.

An American is generous. Americans have helped out just about every other nation in the world in their time of need, never asking a thing in return.

When Afghanistan was over-run by the Soviet army 20 years ago, Americans came with arms and supplies to enable the people to win back their country.

As of the morning of September 11, Americans had given more than any other nation to the poor in Afghanistan. Americans welcome the best of everything... the best products, the best books, the best music, the best food, the best services. But they also welcome the least. The national symbol of America, The Statue of Liberty, welcomes your tired and your poor, the wretched refuse of your teeming shores, the homeless, tempest tossed. These people built America.

Some of them were working in the Twin Tower the morning of September 11, 2001 earning a better life for their families. It’s been told that the World Trade Center victims were from at least 30 different countries, cultures, and first languages, including those that aided and abetted the terrorists.

So you can try to kill an American if you must. Hitler did. So did General Tojo and Stalin, and Mao Tse-Tung, and other blood-thirsty tyrants in the world. But, in doing so you would just be killing yourself. BECAUSE AMERICANS ARE NOT A PARTICULAR PEOPLE FOR A PARTICULAR PLACE. THEY ARE THE EMBODIMENT OF THE HUMAN SPIRIT OF FREEDOM. EVERYONE WHO HOLDS TO THAT SPIRIT, EVERYWHERE, IS AN AMERICAN.

Clipa Magazine

ATENTIE ONORANTA

It is with great pleasure that I send this email. I have met with Mr. Dwight Patton and his wife Vera on several occasions. I must say that I have never met a more patriotic man or a more devoted United States citizen than Mr. Dwight Patton. With Mrs. Vera by his side I believe they will conquer and complete each and every mission that the good Lord assigns to them. May the Lord bless both of them with many more days on earth. We all have been truly blessed to meet someone as caring and devoted to this country as Mr. & Mrs. Dwight Luchian-Patton.

V/R

Jason W. Bridgman

Momentul de apogeu al campaniei electorale pentru alegerile locale din Romania "a fost pigmentat" cu episodul lansarii primului volum memorialistic, intitulat "Marturie si document", al neobositului luptator impotriva comunismului, veteranul si venerabilul Constantin Ticu Dumitrescu. Evenimentul s-a petrecut marti, 27 mai 2008, la Institutul Cultural Roman, in prezenta elitelor tarii din domenii diverse, fiind onorat chiar de presedintele Traian Basescu, care a subliniat ca participarea sa "este semnul de respect" pentru autorul cartii si pentru romanii trecuti si sacrificati prin puscariile comuniste. "Prezenta mea aici nu este numai simplul rezultat al unui raspuns politicos la invitatia dumneavoastra, ci este semnul de respect pe care îl am pentru dumneavoastra, pentru cei care au suferit în puscariile comuniste, dar si pentru cei care nu au avut nefericirea temnitelor comuniste, dar dupa revolutie imediat s-au angajat într-o lupta pentru adevar, pe care, trebuie sa recunosc, nu am înteles-o de la început". Presedintele Romaniei a declarat ca a avut însa "sansa uriasa" sa fie "un om care se poate educa din mers, care poate sa înteleaga comandamentele unei societati iesite din comunism". De aceea s-a alaturat vointei, dorintei, nevoii domnului Constantin Ticu Dumitrescu si a camarazilor sai si a raspuns "unui comandament, unei cereri sociale", a afirmat presedintele, exprimandu-si speranta ca volumele lui Ticu Dumitrescu vor fi parte din ceea ce tinerii vor învata despre regimul comunist de 50 de ani "care i-a tras pe români înapoi", la fel cum "Raportul Tismaneanu" a aparut deja în subiectele de examen la Bacalaureat. In discursul de prezentare a cartii, domnul Constantin Ticu Dumitrescu, presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania (AFDPR), care in aceeasi zi a implinit 80 de ani, a marturisit ca "Nimic din stradaniile mele postdecembriste nu s-a putut realiza" si acesta a fost imboldul care l-a determinat sa scrie "o fila dintr-un fel de proces al comunismului". Vorbind cu tristete si scepticism despre "acest oribil sistem comunist continuat din pacate prin oamenii sai si azi", domnul Ticu Dumitrescu l-a provocat pe seful statului sa faca unele precizari edificatoare, dandu-i asigurari ca astazi Romania a iesit din sfera de influenta a oamenilor din regimul comunist, desi acestia se mai afla inca in spatiul public si in politica. "Eu nu am avut în activitatea mea ca om politic lupta împotriva fostului regim, dar în calitate de sef al statului si ajutat de faptul ca am avut capacitatea sa evoluez dupa revolutie, sa înteleg, am raspuns unui comandament social atât prin deschiderea arhivelor fostei Securitati, cât si prin condamnarea comunismului. De aceea, o spun aici, niciodata nu o sa îndraznesc sa ma consider unul dintre dumneavoastra, dintre anticomunisti, dar niciodata, în acelasi timp, nu voi accepta ideea ca acei 50 de ani trebuie sa ramâna ascunsi", a spus Traian Basescu, considerand ca presiunea sociala a început sa se diminueze dupa ce arhivele fostului regim au fost deschise si comunismul a fost condamnat, iar societatea isi vindeca ranile, "pe masura ce adevarurile sunt scoase la lumina". In opinia presedintelui, cartile scrise de Ticu Dumitrescu constituie o particica din marea de nedreptate, de incorectitudine, de lipsa de justitie sociala a celor 50 de ani de comunism, "a celor 50 de ani de regim ilegitim si criminal". Presedintele Traian Basescu a mai spus ca "decomunizarea" este un proiect al presedintelui Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din România (AFDPR), care "functioneaza usor-usor". Traian Basescu a mai precizat ca opera lui Ticu Dumitrescu este "un eveniment care marcheaza extrem de important batalia pe care a dus-o de 18 ani". De asemenea, presedintele a mentionat "ca astazi structurile de putere ale fostului stat comunist nu mai functioneaza" si poate spune aceasta "cu responsabilitatea unui sef de stat", dar a subliniat ca ceea ce functioneaza în prezent sunt "ramasitele umane", "oameni care au trait în vechiul sistem din munca de partid, care au trait în serviciile de Securitate", iar astazi "libertatea, democratia le permite sa vorbeasca, sa-si expuna punctele de vedere si sa încerce sa-si faca adepti". In acelasi timp, Traian Basescu si-ar dori ca domnul Ticu Dumitrescu sa ramana in continuare un partener al actiunilor presedintelui in lupta cu sistemul. Discutiile pe aceeasi tema au continuat la aniversare, cu o cupa de sampanie, ridicata in cinstea sarbatoritului. (Clipa)

Societatea Romana Crestina “Dorul” in calitate de sponsor si organizator din partea comunitatii romanesti, invita romanii-americani si familiile acestora, din New York, dar si din New Jersey, Pennsylvania si Connecticut sa participe la cea de a 23-a editie a “Saptamanii Culturale Internationale, 2008 - New York City”.

Evenimentul cultural este patronat de IIF ( International Immigrants Foundation) si reuneste aproape 100 de nationalitati care traiesc in America si an de an un impresionant numar de participantii, dupa aprecierile organizatorilor de cca. 1.5 milioane.

Invitarea si desemnarea de catre IIF pentru a doua oara consecutiv a societati “Dorul” pentru reprezentarea romanilor-americani din New York la acesta traditionala manifestare culturala ne onoreaza si ne obliga pe noi cei din societate la o prezenta de inalt nivel.

Va asteptam pe toti cei ce simtiti cu adevarat romaneste sa fim laolalta si sa prezentam prin port si cant traditiile noastre culturale milenare, atat de dragi noua romanilor.

Intrata, din anul 2007, intr-o frumoasa traditie, participarea societatii la acest important eveniment cultural va cuprinde prezenta la cele doua manifestari emblematice: Ceremonia Steagurilor si Parada Nationalitatilor.

Acestea se vor desfasura in zilele de 15 si 21 iunie 2008 cu incepere de la ora 12:00 pm. In Manhattan .
Informatii suplimentare se pot obtine la adresa de e-mail: pascunyvoice@yahoo.com si la telefoanele:
(646)236-9946 / (646)286-9159 / (646)203-9599 in perioada 2-14 iunie 2008 intre orele 6:30pm-8:30pm.

La Ceremonia Steagurilor societatea va prezenta un frumos program artistic sustinut de tinere talente din comunitate. Persoanele care poseda costume nationale sunt incurajate sa le etaleze intrucat pentru Parada Nationalitatilor societatea “Dorul” a pregatit deja un car alegoric compus din frumoase costume taranesti din zonele de traditie( purtate de tineri si copii) impreuna cu o desfasurare de steagurii tricolore cat si interpretarea unor cantece populare la clarinet, care credem ca vor da o imagine distincta contingentului romanesc. Deasemenea am invitat Consulatul General Roman din New York sa fie impreuna cu noi in aceste zile festive.

Invitatia a fost imbratisata si acceptata cu multa simpatie si receptivitate.

Romano Guardini anticipa, deja în anii douazeci, ca secolul XX va fi "secolul Bisericii". Se întrezarea ca, dintre institutiile societatii moderne, Biserica va concentra tot mai mult sperantele oamenilor, iar geneza, sensul, functiile Bisericii vor fi terenul de testare a conceptiilor teologice.

A avut dreptate renumitul teolog german? Daca ne gândim la curentul reinterogarii profunde a Bisericii – care a lasat în urma scrieri epocale, precum Joseph Ratzinger, Volk und Haus Gottes in Augustins Lehre von der Kirche (1954), Rudolf Schnackenburg, Die Kirche im Neuen Testament (1966), Hans Küng, Die Kirche (1967) – atunci nu putem decât sa confirmam anticipatia lui Romano Guardini, iar "cotitura religioasa" înregistrata în ultimele decenii întareste probatiunea.

Este, însa, Biserica înteleasa conform sensului originar? Este un fapt ce se petrece curent în jurul nostru, anume critica Bisericii: se invoca transformarea cultului în ritualuri formale, comercializarea sacramentelor, functionalizarea lumeasca a unor preoti, complezenta fata de puterile temporale.

Acest fapt a determinat reactii din partea teologilor de prim plan. Recent (ianuarie 2008) sub numele Joseph Ratzinger Papa Benedict al XVI-lea, editura Rizzoli, din Milano, a publicat volumul Perché siamo ancora nella chiesa, ce strânge conferintele sustinute de vestitul profesor de teologie dogmatica si fundamentala la Academia Catolica din München. Aceste conferinte, reunite în jurul întrebarii "pentru ce suntem înca în Biserica?", reprezinta una dintre cele mai profunde reflectii din ultimul secol asupra sensului Bisericii. Iata indiciile.

Pentru organizarea Bisericii cheia explicativa – argumenteaza Joseph Ratzinger – nu este alta decât "teologia martiriului": tocmai în "martiriu" afla expresie profesiunea de credinta crestina, iar sacerdotul îsi satisface menirea procedând în obedienta fata de mesajul Mântuitorului si lucrând la pregatirea noii lumi a împaratiei lui Dumnezeu. Crestinul, oricare ar fi el, este legat de "amorul unirii oamenilor", "care trebuie sa se împlineasca la capatul unei neîntrerupte purificari a crestinismului, ce se poate completa numai în întâlnirea cu altul" (p. 56).

Pe când functiona ca peritus al cardinalului Frings, la Conciliul Vatican II, Joseph Ratzinger a prezentat conferinta Essenza i limiti della chiesa (1963), în care a adus sub concepte considerarea istorica a Bisericii în crestinism: dupa "conceptul biblico-patristic" al Bisericii, ca "popor al lui Dumnezeu", a urmat în crestinism "conceptul medieval", al corpus mysticum ecclesia, înteles în sens corporativ juridic, pentru ca în epoca contemporana sa se dezvolte "conceptul romantic" al Bisericii, drept corpus Christi mysticum.

S-a ajuns astfel la "conceptul corpului în sens organicist-mistic". Joseph Ratzinger pleda pentru depasirea dilemei "Biserica: sau institutie sau mistica". El sublinia ca din al doilea concept "emerge o inhibare fara speranta a diverselor aspecte ale realitatii Bisericii" (p. 130) si arata ca urgenta este acum reluarea conceptului de "popor al lui Dumnezeu" înauntrul întelegerii Bisericii drept corpus Christi.

Solutia pe care profesorul, cardinalul si apoi Suveranul Pontif o apara consta în "renovarea primului concept" si, cu aceasta, "într-o adevarata reformatio": purificarea prezentului pornind de la origini" (p. 131). Acest concept are, fireste, multe implicatii, între care se afla conceperea "pacatului": "pacatul este un mister al diviziunii, al discordiei prin care umanitatea este scindata în egoismul celor multi, în care fiecare se cunoaste si se întelege numai pe sine" (p. 137).

Stim ca este însasi misiunea Bisericii, ca promotoare în lume a învataturii lui Cristos, sa uneasca oamenii. "în misiunea Bisericii este dusa la împlinire adevarata esenta a istoriei mântuirii, misterul unirii" (p. 137) – spunea Joseph Ratzinger. în Perché sono ancora nello chiesa (1970) profesorul de teologie dogmatica al universitatii din Regensburg îsi lua ca punct de plecare al reflectiei asupra situatiei Bisericii observatia din 1921 a lui Romano Guardini: "în realitate se dezvolta un proces de mare pondere – Biserica se dezvolta în suflete si se dezagrega în comunitate". Resentimentele particulariste de toate felurile (nationaliste, politice, localiste, sexiste etc.), denigrarea alternativelor, dispretul traditiilor, mentalitatea pozitivista se extind în comunitati. Joseph Ratzinger observa ca, în reactie la aceasta dezvoltare, se discuta adesea "reforma Bisericii", dar Biserica este redusa aici tacit la o institutie printre altele.

Or, "reducerea nu se depaseste daca nu se depaseste « criza credintei »". "« Moartea lui Dumnezeu » este proces real, care patrunde astazi în profunzimea interiorului Bisericii" (p.145). Joseph Ratzinger argumenteaza pentru a se evita masurarea eficientei Bisericii prin analogie cu celelalte institutii din societatea moderna, aratând ca misiunea Bisericii vine mai de departe si mai din profunzime. Natura Bisericii este bine redata, dupa parerea sa, de metafora Lunei, lansata de Parintii Bisericii: "Biserica este luna în cosmosul spiritual-teologic al istoriei mântuirii, în întelesul ca în aceasta metafora se capteaza simbolul fertilitatii si fragilitatii, mortii si caducitatii, sperantei în renastere si înviere" (p.149).

Biserica este locul în care se reunesc cei care îl primesc pe Cristos, încât raspunsul la întrebarea "De ce suntem înca în Biserica?" poate fi formulat astfel: "Ramân în Biserica pentru ca numai credinta Bisericii reda demnitate omului". Sunt, desigur, admite Joseph Ratzinger, piedici, nereusite pe calea celui care îsi asuma aceasta convingere. "Daca astazi nu mai reusim... este doar pentru ca toti suntem preocupati prea mult de a ne afirma doar noi însine.... A ramâne în Biserica deoarece aceasta este în sine demna de a ramâne în lume, deoarece ea este în sine demna de a fi iubita cu un amor ce o poate face sa se transforme, din nou, în ceea ce trebuie cu adevarat sa fie – aceasta este calea care si astazi este indicata de responsabilitatea credintei" (p. 161).

Se pot desprinde multiple concluzii din aceasta conceptie asupra Bisericii. Una se detaseaza prin importanta, de departe cruciala. Anume, ca cea mai veche institutie a Europei nu ramâne o institutie printre altele câta vreme se asuma misiunea Bisericii înauntrul istoriei mântuirii.

Asa stând lucrurile, Biserica nu‑si satisface misiunea, lasându-se epuizata în ritualuri devenite formale sau de functii de adaptare în contexte. Joseph Ratzinger a facut convingatoare în zilele noastre, mai mult decât oricine altcineva, aceasta viziune propriu‑zis crestina privind sensul Bisericii.

* Sunt convins ca nu va spun o noutate, reamintindu-va ca unul dintre titanii romancieri ai lumii a fost scriitorul rus, Lev Nicolaievici Tolstoi, personalitate monumentala a literaturii mapamondului. Creatia sa epica se impune prin puterea de patrundere si de cuprindere, profunzimea viziunii, sentiment al tragicului si a tot ce-i omenesc. De la Contele Lev N.Tolstoi ne-a ramas urmatoarea expresie logica: "Cu cat faci acte caritabile mai multe, cu atat oamenii vor lucra mai putin pentru ei, lucru care va duce automat la cresterea pauperizarii." (The more is given the less people will work for themselves, and the less they work the more their poverty will increase.)

* Istoria a demonstrat ca asistenta financiara acordata tarilor subdezvoltate, in loc sa duca la o crestere economica a generat saracie si coruptie. Numai in tarile africane aproape $200 miliarde intra in buzunarele pretinsilor lideri. Acest fenomen dureaza de peste 40 ani fara a se lua vreo masura din partea USA sau a Uniunii Europene. Si, slava Domnului, s-au facut studii de catre Biroul National de Dezvoltare Economica, US General Accounting Office - oficiu subordonat direct Casei Albe - Cato Institute si Banca Mondiala, institutii care "gem" de pilosii care au trecut sau nu pe la Harvard Institute-School of Economics, infiintata inca din 1636. Inca odata se dovedeste ca o diploma universitara este un petec de hartie care functie de grosime poate avea o anumita intrebuintare !!!. Va las d.voastra placerea s-o ghiciti !?! In timp ce facem pe "Mos Craciun" pe toate meridianele mapamondului, peste 40 milioane dintre noi traiesc sub limita de saracie iar peste 46 mil. nu au asigurare medicala. Ieri vizionam pe canalul 420 niste imagini de nedescris, rupte dintr-o lume ireala si care provin din New Orleans, statul Louisiana - USA, unde peste 12,000 persoane dorm sub cerul liber pe niste saltele improvizate! Asta la ani de zile dupa Katrina.

* Una dintre cele mai autorizate voci din domeniul economic, economistul englez Peter Bauer, descrie ajutorul acordat tarilor subdezvoltate ca "drept o taxare a oamenilor saraci din tarile bogate si transferarea banilor la oamenii bogati din tarile sarace." Revoltator de adevarat. Acest lucru suna valabil si pentru Romania, unde nivelul preturilor este cel mai ridicat din Uniunea Europeana si-l depaseste de 3 - 4 ori pe cel din USA!!! Romania este singura ocupanta a Mapamondului unde pretul de vanzare este de 30 ori mai mare decat pretul de achizitionare, lucru care a dus la pauperizarea imensei majoritati a populatiei si imbogatirea rapida a unei clase de privilegiati. Cu actualul fond de incompetenti care guverneaza Romania la toate nivelurile, personal nu vad o ameliorare a situatiei, in viitorul previzibil. Romania are nevoie de oameni capabili, de adevarati patrioti, oameni care sa urmareasca binele natiunii si nu posturile ei. Din nefericire, Romanii care s-ar incadra in categoria de mai sus, nu mai locuiesc de multe decenii in perimetrul Carpatin iar actualii aspiranti la posturile natiunii sunt revoltator de slabi pregatiti profesional, nivelul comportamental lipsind cu desavarsire, limbajul suburban si agresivitatea verbala fiind componente normale ale dialogului. Walter E Williams, profesor de economie la George Mason University si care considera Romania un "Haiti al Europei", spunea: ignoranta in domeniul economic ne transforma in victime sigure in fata sarlatanilor politici si a demagogilor.

* Desi desconspirarea imi este un cuvant total necunoscut, trebuie sa marturisesc ca nu-mi place "omul" Johann Wolfgang Von Goethe. Motivul este unul singur: desi de o cerebralitate rarissima, dramele sale exprima revolta omului de geniu impotriva constrangerilor sociale si a… Divinitatii insasi. Cu plecaciune si respect ma inchin in fata multiplelor domenii in care a stralucit (fizica, geologie, zoologie, meteorologie) si care i-au adus denumirea de uomo universale. De la Johann ne-a ramas si urmatoarea quotatie; "fericirea - satisfactia ar deveni o insuportabila povara, daca n-am impartasi-o si cu altii." Despre ce este vorba? Dupa zeci de ani, in care capitala Romaniei, Bucharest, a fost omisa din toate rubricile de International Forecasts-Weather Watch, la litera B fiind nominalizate toate capitalele lumii cu exceptia Bucurestiului, astazi May 30, 2008, rasfoind The Wall Street Journal, am avut stisfactia de o constata repararea acestei greseli. Poate, in final, dupa secole de totala ignoranta se va sti ca Bucurestiul este capitala Romaniei si Budapesta este capitala statului vecin, Ungaria. Chiar sa fi scapat acest lucru "ochiului ager" al reprezentantilor Romaniei pe aceste meleaguri?

Banuindu-le profesionalismul in munca de culegere a informatiilor, ma indoiesc. Pana si bunul meu prieten, col. J. Finck U.S. Army, absolvent al faimoasei The Citadel, care reprezinta elita elitei institutiilor militare de invatamant americane, intors dintr-o vizita din Transilvania, mi-a vorbit de frumusetea capitalei noastre…… Budapesta.

Titlul v-ar putea sugera o seara a traditiilor istorice sau ceva asemanator. Nici pe departe, desi, daca ma gândesc bine, cândva o astfel de seara era ceva obisnuit, poate chiar traditie... la Râmnic.

Un apel telefonic.

- Da, va rog, am raspuns.

- Sunt ... de la cabinetul primarului. Sunteti invitat sa participati, vineri 23 mai, orele 19:00 la inaugurarea salii de cinematograf din Cartierul Ostroveni.

- Multumesc pentru invitatie. Voi fi acolo, am raspuns.

Da, veti întreba, si ce-i cu asta? Este, pentru ca, asemenea întâmplari au devenit rarissime în România secolului XXI si se pare ca este singura sala de cinematograf, care a fost inaugurata dupa 1989. Cele mai multe au disparut, nu fizic, pur si simplu au disparut din peisajul „cinematografic" românesc, primind alta întrebuintare. Astazi exista acel obiect care creeaza dependenta, drogul dezinformarii al imbecilizarii si al manipularii populatiei, numit TELEVIZOR, prin intermediul caruia si cinematograful vine la tine acasa. Nu-i totusi acelasi lucru...

Sala la care ma refer mai functionase cândva... ca cinematograf, însa în ultimii ani ajunsese o ruina. Odata, de mult, Râmnicul avusese doua, chiar trei sali de cinematograf, de câtiva ani buni însa nu mai exista niciuna. Primaria municipiului s-a implicat în actiunea de preluare oficiala a spatiului, de la defuncta retea de difuzare a filmelor, reusind sa o treaca în patrimoniul domeniului public, localitatii si locuitorilor ei.

Evenimentul m-a facut sa uit o clipa ca ne aflam în plin sezon de balacareala nationala, si de circ politic. A fost unul, deopotriva cultural si monden; cu amfitrioni agreabili, cu o organizare de exceptie, care s-a consumat într-o o sala nu foarte mare, însa cocheta si primitoare, dotata cu sistem audio Dolby surround sound.

Au fost si oaspeti de onoare, doua doamne de prima marime: cunoscuta actrita Maia Morgenstern si frumoasa blonda din Parlamentul României, Elena Udrea, ultima afirmând în scurtul discurs ca „... daca voi parasi cândva Bucurestiul, la Râmnic as dori sa ma stabilesc". Multe fete cunoscute, politicieni, oameni de afaceri, desigur - consilierii locali, veniti sa se bucure împreuna cu ceilalti de opera lor - din pacate putini oameni de cultura si numerosi locuitori ai orasului au umplut sala, devenita neîncapatoare. Împreuna cu Primarul Municipiului, cele doua doamne au taiat panglica inaugurala, dupa care au avut amabilitatea de a se adresa publicului, iar acesta le-a rasplatit cu generozitatea-i caracteristica si aplaudând cu caldura specific olteneasca. Animatorul evenimentului a fost charmant-ul Teodor Brucar, lucrator cu state vechi în radio si inspirat realizator de emisiuni televizate ale unui post local.

Întreaga reuniune a fost agreabila, calda chiar si îndraznesc sa afirm, de mult bun gust. Micile balerine de la Scoala de Arta, actorii Teatrului Municipal „Ariel", Corul „Eufonia" al Filarmonicii „Ion Dumitrescu" s-au perindat succesiv pe scena micutei sali, încântând spectatorii cu talentul, daruirea si prestatia lor (sub ochiul atent si exigent al Maiei Morgenstern, de aceasta data, actor si spectator din sala, care este încântata "... de linistea acestui oras frumos...", ori de câte ori pasii o aduc prin localitate).

Seara s-a încheiat, asa cum era firesc, cu vizionarea unui film realizat de unul dintre cele trei posturi de televiziune din oras. Sa nu uit, Primarul Mircia Gutau a anuntat publicul ca accesul la spectacole - nu doar de cinematograf ci si de teatru, revista, ale Filarmonicii „Ion Dumitrescu"... - pentru copii si pensionari va fi gratuit.

Dupa cum lesne puteti observa, citându-l pe un carturar contemporan: „cultura se face nu doar pe malurile Dâmbovitei" sau doar în mai marile orase ale României...

Poftiti si Domniile Voastre sa va convingeti!

Va asteptam cu drag.

Pseudonim literar: writer

www.bocancul-literar.ro

marianbadea.blogspot.com

Motto: “Poate putem afla ce suntem, dar nu vom sti niciodata ce putem fi.”

(Shakespeare)

 (Continuare din numarul precedent)

La vremea aceea, întâmplarea m‑a marcat în mod deosebit: îmi amintesc ca ma fuduleam peste tot cu lupul meu. Si ieseam cu el pe strada, tinându-l în lesa, abordând o mina de om important care stia bine ce face. Într-o zi m-am întâlnit cu un jandarm care mi-a cerut socoteala pentru faptul ca nu-mi purtam câinele cu botnita. L-am privit pe om de parca ar fi facut un sacrilegiu ca-mi cere sa respect legea...

- Nu ma lasa tata, am mintit privindu-l de sus. Este dresat special ca sa aiba grija de mine...

- Ce-i tac-tu? a insistat jandarmul, destul de impresionat de aerul meu si privind admirativ la lup care se uita la el destul de prietenos.

- Politist, am continuat sa mint.

Nu numai ca m-a lasat în pace, dar de fiecare data când ma întâlneam cu el (si l-am revazut de mai multe ori), privea cercetator la lup, minunându-se de tinuta si comportamentul acestuia. Oare, ce‑o fi fost în mintea lui ?...

Nu-mi venea sa cred ca asemenea lucruri pot fi reale si cautam sa ma lamuresc daca lupul ma întelege sau este numai o parere. De aceea, când mergeam la casa de vacanta de la munte, porneam cu el prin padure si-i explicam cum sa procedeze daca prinde un iepure, cum sa alerge dupa caprioare si ce trebuie sa faca el în eventualitatea ca ne-am întâlni cu vreun urs, ca sunt multi pe acolo, e drept, nu prea agresivi pentru ca au ce sa manânce. si tot speram ca‑mi va veni cu vreun iepure în bot, urmând sa mergem la tata si sa ne fudulim în fata lui cu asemenea isprava.

Ca sa fiu sigura ca Arthur nu se‑ncurca si are lucrurile clare, atunci când ma aflam în padure si vedeam un iepure, i-l aratam, iar daca vreo caprioara trecea prin preajma noastra, aveam grija sa ma asigur ca stie despre ce este vorba si-l întarâtam ca s-o urmareasca. Si m-am pomenit cu lupul meu, ca alearga dupa iepuri si caprioare ca pisica dupa soareci. Dar n-a reusit sa prinda, niciodata, nimic si revenea mereu cu coada-ntre picioare, de parca s-ar fi simtit vinovat de insuccesele sale repetate. „Dar, ce? Ciobanescul german este un câine de vânatoare? Pâna si acesta din urma cauta animalul vânat si i-l aduce stapânului, dar nu-l vâneaza el, într‑un mod direct", gândeam oarecum întelegatoare.

La mintea mea de atunci, îmi închipuiam ca lupul meu este un fel de super-câine. Deh, chinuiam animalul si nu prea pricepeam lucrul acesta...

Intr-o zi, împreuna cu câinele ne‑am urcat pe un muscel si, de acolo i-am aratat un urs aflat undeva la vale. Am fost sigura ca a înteles despre ce este vorba: mârâia amenintator catre acesta, dar distanta era prea mare pentru ca sa aiba loc vreo confruntare. Si a fost bine ca lucrurile s-au potrivit asa, altfel, cine stie ce se mai întâmpla...

Odata, pe când ma aflam în padure cu mama, tata si Arthur, am dat peste o ursoaica. Linistita, ea bea apa dintr-un mic lac de munte pe care-l foloseau vitele pentru adapat atunci când se aflau pe imas. Ursoaica s-a întors surprinsa catre noi. Si cred ca ea nu era uimita de prezenta noastra, ci de faptul ca lupul se arata tare viguros în manifestare si mârâia amenintator, gata s-o înhate. Iar daca priveai la diferenta de înaltime si greutate dintre ei, era imposibil sa nu te întrebi daca lupul nu are cumva, vreo doaga sarita. Asadar, am ramas pe loc si, din cauza fricii care ma încerca, am început sa plâng. Nici mama nu prea era în apele ei... Ursoaica s-a uitat blând la tata, apoi la Arthur si a dat sa plece. Dar Arthur, nu. M-a privit insistent de mai multe ori, a hamait puternic pentru a-mi da de stire ca el este pregatit pentru orisice si a atacat-o. Ursoaica s-a oprit imediat din mersul sau agale si s-a ridicat pe labele din spate, vrând parca sa-l însface pe câine si sa-l rupa-n bucatele. Cred ca tata si-a dat seama de situatie si, imediat, a intervenit: l-a chemat pe Arthur si i-a poruncit s-o lase-n pace. Câinele a ascultat si a venit, numai ca, din când în când se uita la mine si hamaia. Dar eu, lasa, nu am zis nimic, iar ursoaica a plecat în ale ei.

Din acel moment, Arthur nu m-a mai ascultat. Lua în consideratie numai ceea ce-i spunea tatal meu. Ma ignora aproape în totalitate. Refuza sa ma mai însoteasca prin padure si o facea numai daca tata îi solicita acest lucru, în mod expres. Cu timpul, am constatat cu oarecare nostalgie, ca el pe tata îl iubea cel mai mult si încerca sa-l imite mereu. Dar, când tata era suparat, fugea de el si ne cauta companie, mie si mamei. Iar daca el se apropia de noi ca sa ne ceara socoteala pentru ceva anume, Arthur lua o pozitie de atac si hamaia puternic. Ce-o fi fost în capul lui? Insa, atunci când tata medita sau povestea ceva, Arthur se aseza imediat lânga el si indiferent în ce pozitia s-ar fi aflat stapânul lui, lupul îl privea fix cu o privire usor pierduta, plina de veneratie. Iar când tata actiona în vreun fel si-i solicita ajutorul, lupul era în culmea fericirii. Parca se mândrea cu faptul ca stapânul lui îi da atâta atentie si se uita la el usor încordat, ca sa-i ghiceasca din timp intentiile si dorintele...

O singura data lucrurile au luat o turnura oarecum violenta. Întâmplarea nu s-a petrecut în prezenta mea si, prin urmare, nu-mi sunt clare toate aspectele ei...

Tata mersese în padure împreuna cu Arthur, iar în ziua aceea au ajuns mult mai departe decât de obicei... Nu am înteles niciodata daca totul a fost o stranie coincidenta (ca tata nu s-au ratacit niciodata, si nici Athur!) sau a fost mâna unui anumit destin... Ei bine, numai atunci s-a petrecut aceasta ciudatenie... Cei doi au ajuns tocmai în inima padurii, într-un loc unde câtiva localnici (dintr-un alt sat decât cel în care se afla casa noastra) taiau niste lemne si le încarcau într-o caruta. Când a aparut tata si le-a dat binete, necunoscutii s-au aratat foarte rezervati, probabil ca-l confundau pe tata cu vreun politist (pentru ca era însotit de un câine lup). Si-l iscodeau cu privirile ca sa se dumireasca ce hram poarta si de ce sa fi venit el peste ei, tocmai în acel loc.

- „Nu prea întelegeam de ce oamenii ma priveau asa, îmi povestea tata dupa ce ajunsesera acasa. Apoi, mi‑am dat seama ca nimerisem peste niste localnici care furau lemne din padure. Chiar ma gândeam cum sa rezolv situatia si ce sa le spun oamenilor, ca cei de pe aici sunt mai aprigi decât altii ca ei de pe la ses. Apucasem sa-i întreb de satul nostru si am vazut ca s‑au mai linistit întru câtva. Dar, cele ce au urmat, au întrecut asteptarile tuturor si le-a schimbat definitiv gândurile?"...

Oricum, se pare ca aparitia tatei (însotit de Arthur) i‑a contrariat serios pe oameni pentru ca, potrivit spuselor lui, reactia lor ulterioara a fost ciudata si nepotrivita...

Asadar, deodata, calul înhamat la caruta, care pâna atunci fornaia pe nari nelinistit de parca ar fi simtit o mare primejdie, a tresarit înfricosat si a rupt-o la fuga prin padure tragând caruta dupa el, fara sa ia în seama de strigatele oamenilor care se chinuiau sa-l tina pe loc. Localnicii se uitau dupa cal si nu pricepeau ce se petrece cu animalul, fara sa se mai gândeasca la propria lor securitate. Si, dintr-o data, peste ei a navalit un urs mare ce se arata deranjat de ceva anume (nu am aflat niciodata motivul nemultumirii sale si nici tata n-a putut sa ma lamureasca!). Iar ursul a venit ca si cum pâna atunci s-ar fi ascuns si i-ar fi pândit pe oameni pitit dupa tufisuri si copaci. Arthur a sesizat pericolul iminent si a mârâit cu putere, gata de atac, alertându-l pe tata care, vazând ce nenorocire se abatea asupra lor, i-a poruncit:

- Ia-l !

Lupul a sarit la urs cu o iuteala iesita din comun si cu o determinare neobisnuita, de parca însasi viata lui se afla în joc, iar el trebuia sa-si joace toate atuurile. Asadar, a ajuns repede la urs si l-a muscat de o laba din spate care se gasea mai la îndemâna. Imediat a început o hartuiala în toata regula: ursul s-a razgândit sa-si mai continue drumul lui catre oameni si a atacat câinele care se svârcolea scapând mereu din ghearele lui si însfaca orisice parte a corpului sau care era expusa si mai usor de ajuns la ea, ceea ce înnebunea fiara. Oamenii, care se aflau la numai cinci metri de învalmaseala, ramasesera cu gura cascata si priveau la spectacol înmarmuriti. Tata a pus mâna pe un par mai lung (un rest de pe urma taierii lemnului, lasat de oameni în dezordine) si a dat sa ajute câinele spunând localnicilor care se pregateau s-o ia din loc:

- Nu asteptati, ba, sa va salveze câinele meu! Luati repede câte-o bâta si hai sa-l haituim, ca numai asa scapam toti teferi!

Iar daca ursul s-a vazut încoltit de ditamai oamenii în putere si un lup feroce care-l musca de toate cele, a luat‑o la goana prin padure renuntând la gândurile-i pricinoase. Dupa un timp, Arthur a revenit la stapânul lui si l-a privit cu smerenie, asteptând verdictul. Iar tata l-a mângâiat cu pretuire si a spus:

- Noroc cu tine, lupule. Ca daca nu erai tu, cine stie ce ni mai se-ntâmpla.

Iar lupul l-a lins pe mâna care-l mângâia, fiind în culmea fericirii...

Se pare ca oamenii s-au cam lamurit ce hram poarta tata si îi priveau pe cei doi intrusi cu admiratie (Auzisera ei ca prin satele din jur, este unul care are un lup destept pe care-l tine în casa – ca pe acolo se stie orisice! Însa cred ca motivul admiratiei lor nu era stirea aceasta ciudata, ci modul în care s-au comportat ei doi, în confruntare. Chiar si eu, dupa ce am aflat povestea, priveam la tata si Arthur cu mult respect).

Va urma

Nascut la Timisoara în 1948, a terminat în 1966 liceul în acelasi oras. Absolvent al Institutul Politehnic din Timisoara - Facultatea de Electrotehnica, promotia 1972. În august 1989 când pleaca cu familia în Germania. Se stabileste la Aachen si face timp de un an un studiu postuniversitar la Köln. În 1991 se angajeaza ca inginer în cercetare-dezvoltare la o firma de tehnica medicala, din Bayern, unde lucreaza pâna în 1995. Din 1995 lucreaza pe cont propriu în domeniul tehnicii medicale. Casatorit din 1972, cu Glass Friedericke au împreuna doi baieti. Christian nascut în 1974, actualmente medic veterinar si Adrian nascut în 1976, actualmente informatician. Este vicepresedintele asociatiei culturale “ ARS LONGA e.V. din Nürnberg si membru al „Deutschen Jurnalisten Verband “ (Asociatia jurnalistilor germani).

Scrie articole si reportaje pentru presa internationala în limba româna.

CLIPA – Anaheim Califiornia –SUA. AGERO -Stuttgart - Germania. OBSERVATORUL - Montreal- Canada. SPIRIT ROMÂNESC – Australia. UNIVERSUL ROMÂNESC – Madrid – Spania si Portugalia. ROMÂNI ÎN GERMANIA – Frankfurt am Main – Germania. ROMANIAN NL – Olanda. NEW YORK MAGAZIN –SUA si altele.

Sub pseudonimul Michael Cutui publica romanele politiste în colectia "De ce? oameni, omoara OAMENI!"

Vol.1- Explozie la BELFAST Editura Vremea - ISBN 973-645-095-3; Vol. 2- Padurea de la „Moara dracului" ISBN 973-8142-19-9. Dupa ce întreprinde împreuna cu cei doi fii ai sai o excursie în Himalaia, la întoarcere reda momentele traite, în volumul "Trei Doamne si toti trei... în Himalaia pe Kala Patthar (5550m)". Jurnal de calatorie – Noiembrie 2004 – Nepal - Editura Anamarol 2005 - ISBN 973-86907-9-x. ( vezi în revista www.Clipa.com: O carte care trebuie citita !)

Sub pseudonimul Mike Boy scrie seria:

Detectivi Politie Crima „Chris Miller un detectiv din ziua de azi": F1:O afacere ciudata; (Lumea diamantelor- Antwerpen). F2:Vineri în 13 si pisica neagra;(Mafia din Marsilia). F3:Adevarul si numai adevarul.(Crima în cercurile universitare- Timisoara). F4: Un glont în tara sfânta (Lumea falsificatorilor de arta- Tel Aviv). F5: Blondele…Ah!Blondele!( Comertul cu prostituate –Viena). F6: Flori, cai si AMAZOANE. (Lumea sportului hipic – Germania). F7: Jocuri periculoase (Mafia drogurilor – Las Vegas.). F8: Sex and the computer (Lumea pedofililor – Thailanda). F9: Doua crime si-o limuzina.

În timpul desfasurarii campionatului mondial de fotbal scrie o serie de articole: Campionatul mondial de fotbal GERMANIA - 2006 - "Serial în 25 de acte cu o FINALA" pentru ASOCIATIA INTERCULTURALA ARS LONGA e.V. din Nürnberg.

Romanul „ORTOPEZII" în curs de aparitie ofera "un decupaj" din timpul tranzitiei în România. Zona realitatii descrise o constituie realitatea „cruda" punctata cu realism, din domeniul medical.

În timp ce-si beau cafeaua, el afla totul despre sarcinile pe care le are o secretara de avocat.

Disertatia fu întrerupta de aparitia avocatului, care gâfâia si era rosu la fata.

- Trebuie sa mai dau jos din kilogramele astea, vara sunt o adevarata pacoste.

- De ce te-a chemat clientul tau? îl întreba Chris.

- Pentru ca si-a amintit ce a facut dupa ce a plecat de la Pascu din birou. Roxi da-mi te rog o bere rece, ca altfel o sa ma ai pe constiinta.

Dupa ce bau un pahar pe nerasuflate, continua.

- Deci a plecat furios si a coborât pe trepte în gradina. Aici s-a dus la locul de barbecu si cum picioarele nu-l mai tineau prea bine s-a asezat într-unul din scaunele acelea de rafie cu spatar înalt unde a adormit. Pardon înainte de asta a dat cu pumnul într-un brad ca sa se descarce si de acolo vin juliturile de la oasele pumnului.

Lua paharul de bere pe care între timp Roxi îl reumpluse, si-l goli dintr-o sorbitura.

- Acum vine partea interesanta. La un moment dat l-a trezit un zgomot, cineva a deschis glazvandul de la birou si în gradina s-a proiectat brusc un con de lumina. Atunci el s-a ridicat din scaun si a plecat acasa unde s-a trezit a doua zi pe la prânz.

- Deci în birou a mai fost cineva dupa el? Dar cum de la locul de barbecu nu poti vedea în birou, banuiesc ca nu stie cine a deschis usa?

- Asa este, nu stie.

- La ce ora a fost asta?

- Aici e partea proasta. Habar nu are cât a fost ceasul.

- La cât a ajuns acasa?

- Nici asta nu stie.

- Cum de si-a amintit, de toate astea, de abia acum?

- Acum si-a amintit! Probabil vazând ca situatia e serioasa, i s-au limpezit creierii.

- Mai e în arest?

- Da. Aici nu suntem în America unde depui o cautiune si esti liber. Capitanul Popa, poate îl mai stii, era fratele mai mic a lui Loredana, fata aia frumoasa ca o papusa de care eram toti îndragostiti pe vremea aia.

- Îmi amintesc, statea în blocul ala lung si ne duceam la ea sub balcon unde fiecare încerca sa fie mai grozav ca celalalt ca sa o impresioneze.

- Asa e.

- Dar pe fratele ei nu-l tin minte.

- Era mult mai mic ca noi. Ei bine, el e acum capitan la judiciar si prelucreaza cazul. Deci sa revin, a trimis pe cei de la tehnic sa caute bradul în care a dat Mihai cu pumnul. Daca Mihai a spus adevarul si ei gasesc bradul a promis ca ma suna.

- Deci daca nu e el cel care i-a învinetit ochiul domnului profesor, atunci cine o fi? gândi Chris cu voce tare.

- Mihai spune, ca nu-si aminteste exact, dar când l-a vazut ultima data profesorul purta ochelarii. Deci daca i-ar fi dat un pumn trebuiau sa se gaseasca bucati de sticla sparta sau ochelarii undeva pe jos. Ne-am uitat în „Procesul verbal de cercetare la fata locului" si nu am gasit nici o pereche de ochelari sparti sau aruncati

- Si unde erau ochelari?

- Pe birou în etuiul de ochelari.

- Deci în momentul în care a fost lovit, sau s-a lovit la ochi nu avea ochelarii.

- Asa e. Veniti diseara la noi la masa?

Chris îi împinse biletelul cu lista invitatilor în fata

- Sa vedem. Eu as vrea sa fac un tur de vizite si tu trebuie sa ma introduci, deci sa ma însotesti..

- Bine o sa dau niste telefoane sa vad ce se poate aranja.

- Acum eu ma duc sa fac un dus. Chris se ridica de pe scaun.

*

Dupa o jumatate de ora stateau în sufrageria familiei Dorobantu având în fata o farfurioara cu dulceata de cirese amare, si un pahar cu apa rece.

- Foarte buna dulceata, n-am mai mâncat asa ceva din copilarie. Bunica mea mai facea asa ceva, stiu ca e multa munca.

- E facuta de Gabi, spuse conferentiarul, privindu-si cu mult drag sotia.

- V-am spus la telefon despre ce este vorba, spuse Ticu.

- Da suntem gata sa raspundem la „interogatoriu", zâmbi Vasile Dorobantu.

- De ce interogatoriu? Promit ca n-am de gând sa va smulg marturisiri prin tortura, spuse Chris, zâmbind la rândul lui.

Începura toti sa râda si atmosfera se destinse.

- A fost mai mult metaforic, stimate domnule Moraru. Puteti începe.

Sotia lui dadu aprobativ din cap si Chris începu precaut.

- Ce ati facut dupa ce profesorul Pascu a parasit sufrageria?

- Ne-am retras pe terasa, pe banca balansoar cu un pahar de „galbena de Odobesti" în mâna si am asteptat sa se limpezeasca apele. Marin, asta trebuie sa recunoastem, se pricepea la vinuri.

- Doar la vinuri?

- De ce voi domnii detectivi întoarceti vorba omului în gura?

- Sa spunem ca este o deformatie profesionala.

- Marin Pascu a fost o capacitate, un om foarte ambitios si muncitor care a ajuns la pozitia pe care a meritat-o.

- Nu-l mai lauda atâta, tu cred ca esti singurul care îl vezi asa, a fost un badaran egoist si egocentric. Vai de saraca Rodica.

- Gabi, te rog.

- Ce ma rogi, asa e!

- Pe urma au iesit pe terasa Oana cu Mihai, care s‑au certat zdravan. Oana îi reprosa ca s-a purtat sub orice critica, iar el i-a facut o scena de gelozie.- O scena de gelozie?

- Da, i-a reprosat o legatura iar ea a jurat ca nu mai are nimic cu respectivul. Dar Mihai se vede ca nu o credea. La un moment dat a spus "într-o buna zi o sa-l omor".

- Pe cine?

- Nu au pomenit nici un nume. Pe urma ne-au vazut pe noi si s-au reîntors în sufragerie.

- Si dumneavoastra?

- Noi am mai ramas afara pâna ce Rodica a adus prajitura si ne-a chemat în sufragerie.

Mobilul avocatului începu sa sune. Acesta iesi din camera.

- Am mâncat câte o bucata de prajitura am dus o conversatie de convenienta si apoi am plecat acasa unde ne-am culcat.

- Seara era oricum stricata si nu a fost prima data când ilustrul domn profesor a reusit figura asta, adauga Gabi.

Avocatul aparu în use si-i facu un semn lui Chris.

- Ne scuzati un moment.

Când Chris iesi Ticu închise usa.

- A fost Popa, pe un brad s-au gasit particule de piele, care sunt sigur ca vin de la mâna lui Mihai. De asemenea au cercetat fotoliile de rachita si au gasit fire de par negru care corespund cu parul lui Mihai. A trimes totul la laborator si pâna mâine avem rezultatul. Deci nu a mintit si nu e vinovat.

- Mai încet, chiar daca nu l-a lovit si a dormit în fotoliu de rachita, asta nu-l ajuta.

- De ce?

- Profesorul a murit între unsprezece si douasprezece, deci el putea dupa ce lumea a plecat, sa se trezeasca, sa se duca sa-i dea una în cap profesorului si apoi sa plec acasa.

- Nu cred, mormai Ticu.

- Asta trebuie noi sa dovedim.

(Va urma)

Florentin Gurau, Braila, Romania

Religia nu-i permitea sa fie infidela, sa-si însele barbatul. Era unul dintre cele mai mari pacate posibile. Se putea asemana cu crima, cu omorul. Cine-o facea pierdea încrederea si respectul tuturor. Pe vremuri, cele ce erau prinse calcând gresit, erau ucise în piata, în public, fiind lovite cu pietre pâna la epuizare, iar apoi trupul inert si lipsit de viata le era aruncat pe câmpuri, hrana pentru animalele salbatice si pasarile de prada lacome si nesatule. Astazi nu se mai practica acest obicei barbar, dar oricum, mentalitatile nu s-au schimbat. Femeia respectiva devine un paria al societatii. Este blamata, este marginalizata, este dezaprobata si neînteleasa, tratata cu dispret, umilita... Nici amantul nu scapa de prejudecati. I se retrag toate titlurile detinute, pierde statutul social, pierde aproape totul... pentru ca este o lege veche, clara si simpla pe care trebuia s-o respecte cu sfintenie orice barbat: sa nu se "încurce" cu femeile maritate!

Casatoriile între barbati si femei nu se încheiau din dragostea izvorâta din adâncul inimii lor, ci mai mult din alte considerente sociale, cum ar fi rangul detinut, averea, experienta de viata... Aceasta alegere o faceau parintii fetei si cu cât familia din care fata provenea era mai înstarita, cu vite si cai mai multi, cu mult aur, cu titluri nobiliare, cu locuinte cu multe camere, cu atât partenerul de viata ales era mai putin agreat de tânara domnita, pentru ca cel care reusea sa corespunda asteptarilor parintilor fetei, era un barbat matur, mult mai matur decât viitoarea lui mireasa, barbos, cu burta si cu maniere nu tocmai de laudat. Dar acesta îi putea oferi protectie, un trai mai mult decât decent, bijuterii frumoase, tot ceea ce-si putea dori tânara sotie, mai putin o dragoste adevarata... mai putin acele sentimente care sa-i faca inima sa tresara de bucurie si emotii, sa-i coloreze viata, s-o faca sa visese curcubeie, s-o duca pe culmi înalte...

În aceasta tara, în aceste timpuri, în acest context se desfasoara întâmplarea pe care am sa v-o relatez în continuare...

Nu stiu daca povestea este trista pentru ca s-a terminat asa cum veti vedea, sau doar frumoasa pentru ca s-a petrecut, asta voi veti decide...

Când am întâlnit-o, Harihida avea 26 de ani. Era o femeie foarte frumoasa, poate cea mai frumoasa din tara ei natala. Era blonda, cu doi ochi mari si verzi în care te pierdeai cu usurinta si în care nu stiai ce sa citesti mai întâi: mister, tristete, nefericire, pasiune încatusata, dorinta de cunoastere, speranta... Era blonda, avea tenul deschis la culoare, buze rosii ca macul, iar parul îi stralucea în bataia razelor soarelui asemeni aurului. Arata ca un înger... Era un înger!

Provenea dintr-o familie înstarita. Tatal ei era un cunoscut si apreciat arhitect. Proiectase cele mai frumoase si importante cladiri din tara sa, iar acum lucra la unul dintre cele mai mari si impunatoare palate. Absolvise sociologia, dar nu apucase sa aplice în practica ceea ce învatase în scoala, pentru ca la 22 de ani, chiar dupa balul de absolvire, parintii hotarâsera ca este momentul ca fata lor sa devina femeie, maritând-o cu un om foarte influent, ce avea, spuneau ei, sa-i asigure un viitor frumos si luminos ca soarele de pe cer.

Barbatul era mult mai în vârsta ca ea. Era brunet, purta o barba deasa, avea buze groase si patate de tutun, era solid, dar era elegant si bun la suflet. Nu se putea plânge ca nu avea si calitati, dar nu simtea nimic pentru el. La început îi inspira teama, apoi, treptat, treptat a început sa-l cunoasca, sa-l înteleaga si sa-l accepte. Se simtea însa ca o pasare în colivie, poate si de‑asta într-o zi, când era numai ea acasa, scoase colivia pe terasa si elibera canarul ce statea închis acolo singur si trist. Nu avea experienta, nu avea putere sa se apere, era asa de mic... se gândea ca îl vor mânca alte pasari, poate chiar în aceeasi zi... În colivie ar fi trait mult, dar oare chiar ar fi trait? Oare aceasta zi nu va echivala cu tot timpul petrecut, trecut si posibil viitor, în colivie? Se spune ca libertatea si fericirea sunt relative si abstracte si asa este. Chiar dac-ar putea sa zboare toata viata, desi nici acest lucru nu este posibil, n-ar putea sa înconjoare pamântul, n-ar putea sa zboare mai sus decât zboara pasarile mici, n-ar putea fi altceva decât un canar, n-ar putea fi decât galben, n-ar putea croncani, oricât de mult si-ar dori, dar ar putea face oricare dintre lucrurile posibile. Ar putea sa priveasca din aer colivia din care-a iesit, sa simta razele soarelui încalzindu-i penele, sa întinda larg aripile, sa pluteasca, sa zboare în orice directie vrea, sa cunoasca si sa se bucure de curentii de aer, sa se odihneasca în copaci, frunzele sa-l atinga si sa-i gâdile pufii galbeni. Fara a cunoaste, întâlni si atinge fericirea absoluta, doar prin comparatie între trecut si prezent, va fi fericit... Va face un ultim zbor...

A fost dragoste la prima vedere. Stiu ca unii nu credeti în acest concept. Depaseste logica, depaseste ratiune si nu poate fi controlata si stapânita. Pentru a crede, pentru a ma întelege, trebuie sa vi se întâmple si voua...

Batrânul se opri sa tuseasca, apoi sorbi de câteva ori din paharul cu apa.

A fost dragoste la prima vedere, da! Tu erai mica, nu ai cum sa-ti amintesti, mama ta nu mai era printre noi de sase ani... Era 10 mai 1958. Da, n-am sa uit niciodata aceasta zi... 10 mai 1958... Aveam 30 de ani...

Ne-am cunoscut la un spectacol de teatru. Stateam unul lânga celalalt. A fost de-ajuns o singura privire, o singura privire... N-am avut curaj sa‑i spun nimic în acea seara, pentru ca inima îmi batea asa de puternic încât ma întrebam daca n-o sa cedeze pieptul si-o sa iasa afara si-o sa topaie printre picioarele spectatorilor... Toata noaptea n-am putut închide un ochi, o vedeam numai pe acea fata. Era o straina, nu stiam cum o cheama, unde sta, cine este, ce vârsta are, nu stiam absolut nimic despre ea, stiam numai ca în prezenta ei ma simteam eu! Nu stiu de ce am facut asta, mi se parea un gest prostesc la acel moment, dar la prima ora a diminetii, când la casa de bilete a teatrului s-a deschis, am luat bilet pentru spectacolul din acea seara. Era la aceeasi ora, acelasi spectacol...

Vedeti voi, omul merge în viata ca un trecator oarecare, ca un turist hoinar. Merge si merge si tot merge pe un drum drept, pâna când drumul pe care merge se bifurca spre stânga si spre dreapta. Atunci, necunoscând itinerariul, se opreste si se întreaba în ce directie s-o apuce. Încearca sa-si imagineze ce‑l asteapta daca o ia la stânga, ce pierde daca o ia spre dreapta si tot asa. Se gândeste, analizeaza, presupune pâna când ia o decizie.

Batrânul îsi privi nepotica cea mica. Ia zi, papusa, pe ce drum s-o apuce? Sple dleapta zici! Ei bine, niciodata nu va sti ce s-ar fi întâmplat cu el, cu viata lui, unde-ar fi ajuns dac-ar fi mers pe celalalt drum... dac-ar fi luat‑o spre stânga... Asa si cu mine, daca nu luam decizia de-a merge si în acea seara la teatru, nu stiu daca acum va mai spuneam aceasta poveste...

Am rugat-o pe doamna de la casa sa-mi rezerve scaunul cu numarul 10, acelasi pe care statusem cu o seara în urma. Ea statea pe scaunul cu numaul 9. A trebuit sa astept sa vina noua oameni si sa li se dea biletele din carnet, cu seriile de 1 la 9. Numarul 9 a fost o femeie grasa si urata. Eram dezamagit, nu era fata de care ma îndragostisem si pe care speram c-am s-o revad, dorind si ea sa ma revada. Am plecat trist si îngândurat. La ora la care începea spectacolul am fost în fata teatrului. Am asteptat sa intre toata lumea. Ma plimbam nervos de la un capat la altul al cladirii. Într-un final usile s-au închis si spectacolul a început. Am vrut sa plec acasa, dar totusi am rugat portarul sa ma lase sa intru. Am încremenit! Lânga scaunul meu gol, la numarul 11 era fata blonda. Simteam cum mi se îndoiau genunchii. Era si mai frumoasa, dar parca si mai trista decât o cunoscusem. M-am asezat. Nu ne-am mai privit, dar fiecare a întins, fara sa se uite, fara sa spere, o mâna catre celalalt. Încet, încet, degetele ni s-au atins. O caldura mi-a invadat tot corpul. Apoi ne-am strâns mâinile, din ce în ce mai puternic, tot fara sa ne privim. Deodata s-a sfârsit lumea. O prapastie mare s-a deschis si eu am cazut în ea. Am observat, am simtit, mai bine zis, ca are o verigheta pe deget. Am vrut sa-mi retrag mâna din mâna ei, am vrut sa fug, am vut sa urlu de durere, dar n-am facut nimic din toate astea, am ramas asa pâna la sfârsitul piesei, din care n-am auzit si n-am înteles macar un singur cuvânt. I-am spus ca trebuie sa ajung si sa te iau de la matusa ta, pentru ca era târziu. Batrânul îsi privi fata înlacrimata. Am întrebat-o daca vrea sa ma însoteasca... S-a îndragostit pe loc de tine, nu se îndura sa te lase din brate...

În acea seara ne-am plimbat prin parc toti trei si am vorbit cu ea câte-n luna si în stele. Aveam impresia ca ne cunoastem de-o viata... ne întelegeam din priviri. Eu nu trebuia sa întreb, ea nu era nevoita sa raspunda si tot ne întelegeam... Mi-a povestit despre viata ei, despe sotul ei, care era plecat în strainatate, la vânatoare de ursi. Am invitat-o acasa... în acea noapte am fost o singura persoana, o singura inima a batut pentru amândoi. Am cunoscut raiul, m-am plimbat prin eden, am fost un înger, am întâlnit un înger...

Nicio secunda n-am uitat de verigheta ce-o purta pe deget. Ea nici atât, cu toate astea, cu toate astea, ea era tot ceea ce-mi doream... A plecat dimineata, fara sa zica nimic, a plecat fugind, fara sa priveasca înapoi... Am ramas privind-o, am ramas în prag, fara sa-mi pot misca trupul, minute, ore... nu mai stiu cât timp... Timpul se oprise...

Am iubit-o din tot sufletul. Si stiu ca si ea a facut-o...

Nu putea trai cu aceasta vina. Era un pacat ce apasa prea puternic pe sufletul ei, asemeni unei pietre de moara pe o biata furnica copila. Era constienta de acest lucru. Stia asta înainte de-a trece pragul casei mele. Stia ca singura cale de împacare cu sine era moartea. Moartea sa! Alesese sa faca acest troc. Alesese sa de-a viata ei toata în schimbul unei clipe de iubire, în schimbul unei experiente unice si deosebite. În schimbul unei trairi intense, a unui sentiment nemaicunoscut pâna atunci. Un sentiment sublim... Alesese sa dea viata ei toata, dar parca fara viata în ea în schimbul unei clipe de fericire. O fericire relativa, o fericire necuantificabila, o fericire aparenta, dar propria ei fericire...

Stiu astea pentru ca avea asupra ei o scrisoare. O scrisoare pusa într-un plic pe care eram trecut eu. Niste politisti mi l-au adus acasa. Era o scrisoare în care-si lua ramas bun, în care-mi spunea cât de mult ma iubeste si c-o va face si de dincolo de mormânt... N-a apucat sa faca gestul asta, n-a ajuns sa se înece în apele albastrului ocean, asa cum vroia s-o faca...

Avionul în care se afla, avionul care trebuia s-o lase undeva aproape de tarm, s-a prabusit imediat dupa decolare. Au fost multi raniti, a curs mult sânge, dar un singur om a murit... A fost o pedeapsa, a fost un destin, a fost hazard, cine poate sti? A fost un ultim zbor...

Batrânul cu chipul de ceara, asemeni lumânarii ce-i statea la capatâi, ce astepta emotionata sa fie aprinsa, se pregatea sa-si încheie povestea, privind cu un zâmbet atât de senin la cei adunati lânga el, în micuta camera de spital:

Fata mea, scumpa mea fiica, tu ai fost cea care m-a tinut în viata atâta timp... Ginerele meu bun si drag, vreau sa-ti multumesc. Nu, nu ma întreba pentru ce, ai sa gasesti raspuns la aceasta întrebare când vei fi ca mine...

Voi, dragii mei nepotei si nepotele, n-a fost zi în care sa nu ma gândesc la ea. N-a fost noapte în care sa n-o visez, n-a fost dimineata în care sa nu ma trezesc si s-o caut din priviri. N-am cunoscut parfum mai placut ca al ei...

Ca sa fii sigur ca iubesti persoana potrivita si ca n-ai sa întâlsti alta mai buna, ar trebui sa cunosti toate persoanele de sex opus de pe acest pamânt, sa le selectezi, sa le compari si într-un final sa alegi. Nu se poate una ca asta, nu avem libertatea asta, dar când întâlnesti acea persoana, vei simti, vei simti cu tot sufletul, cu tot trupul si nu va mai fi nevoie s-o compari cu nimeni. Eu am simtit asta...

O vedeti? O vedeti? Este în coltul acela al camerei, arata asa cum arata la 26 de ani... Trebuie sa plec, ma asteapta... Va iubesc mult si am s-o fac si de dincolo de mormânt...

Suflete curate si inocente, copiii - tinerii in general - sunt usor de indoctrinat si de modelat. Mai tarziu a venit indoctrinarea si cultul conducatorului. Apoi a urmat manipularea. La inceput, totul a fost doar o joaca nevinovata de copii. Intr-un sistem diabolic gandit, atent dirijat si supravegheat, devenirea tinerilor in sensul dorit nu mai era decat o chestiune de timp. Evolutiile politice spre un regim totalitar s-au reflectat si in viata organizatiei "Straja Tarii" din perioada interbelica, precum si in cele ale "Organizatiei Pionierilor" din Romania comunista.

Regele Carol II-lea adresandu-se tinerilor din Straja Tarii

Col. Adj. Grigore Berindei a fost acela care, in 1913, a pus piatra de temelie a "Asociatiei Cercetasilor Romani". Scopul declarat al acestei asociatii era promovarea educatiei fizice si morale in randul tineretului roman. S-au infiintat asociatii la Brasov, Sinaia, Blaj, Targu Mures, s.a. Dupa Primul Razboi Mondial, Asociatia Cercetasilor a fost integrata Fundatiei Culturale Carol I, iar din anul 1929 a fost subordonata Oficiului National de Educatie Fizica. Anul 1930 marcheaza functionarea unui centru de instruire si tot in acel an a inceput organizarea jamboreelor la Piatra Neamt, la Sibiu in 1932, Constanta, Mamaia - 1934 si Brasov - 1936. In Romania, cu ocazia Jamboreelor de la Sibiu, Mamaia, Brasov s-au pus in circulatie si serii de marci postale si vigniete. Jamboreea de la Brasov, a fost ultima manifestare de acest gen din tara noastra, deoarece miscarea a fost desfiintata prin decret regal in ianuarie 1937, desi, oficial, s-a comunicat integrarea ei in "Straja Tarii". De la "Cercetasii Romaniei" la "Straja Tarii", se incheia o epoca si se deschidea o alta. Una total nefasta.

O manifestare publica a pionierilor romani in timpul regimului comunist

La cercetasi, cultul iubitului conducator era mai putin evident si cultivat, in schimb la "Straja Tarii" acest cult depasea orice inchipuire, egalat doar in timpul regimului comunist. Conducatorul - indiferent ca s-a numit Carol al II-lea sau Nicolae Ceausescu - le era prezentat copiilor ca un adevarat semizeu, inoculandu-li-se sentimentul de respect, recunostinta profunda si devotament fara margini, fata de acesta. Un aparat de propaganda foarte stufos si omniprezent, regiza totul dupa un scenariu prestabilit. Poeti, prozatori, pictori si sculptori si-au pus talentul in slujba acestei masini de propaganda si indirect in slujba Conducatorului. Creatiile lor - multe dintre ele de-a dreptul penibile si care ar merita sa faca obiectul unei expozitii a obedientei si kitch-ului - erau menite sa scoata in evidenta geniul si capacitatea extraordinara a acestuia. Calitatea creatiilor la fel ca si mesajul, era acelasi, nu ai zice ca le despart cateva decenii. Iata, spre exemplu, cateva mostre. In telegrama pe care o adresa lui Carol al II-lea in 1939, Teofil Gh. Sidorovici, comandantul Strajii Tarii, spunea: "Stransi uniti in jurul Marelui Strajer, formand un bloc de suflete curate in nazuinta spre viitorul lor, deschis atat de frumos de Majestatea Voastra, toti strajerii tarii, adanc recunoscatori pentru grija parinteasca, va ureaza…". Teofil Sidorovici, militar de cariera, dar avand si inclinatii literare, este un caz tipic de obedienta desavarsita, care stia sa cultive cu asiduitate un tip anume de comportament, el fiind cel care inca in 1938 scrisese chiar si o carte dedicata Regelui Mihai I, "Din viata unui fiu de rege". ("Vlastar regesc, inmugurit in gradina comorilor sufletesti ale neamului si crescut sub augusta supraveghere a aceluia care ti-a fost parinte si rege…", este doar un citat din obscura maculatura publicata de Sidorovici, dar care a fost amplu si elogios comentata in mai multe reviste, printre care si "Scanteieri", care aparea la Targu Mures, in 1938.

Obedienta – arc peste timp

In timpul regimului Ceausescu, cultivarea cultului conducatorului a atins forme aberante. Nume cunoscute ale poeziei si prozei romanesti si-au pus condeiul in slujba regimului comunist: Adrian Paunescu, Corneliu Vadim Tudor, Eugen Barbu, Dan Desliu si multi, multi altii. O expresie a dorintei de inregimentare a tineretului intr-un "cor larg", care sa-i ridice osanale si imnuri de slava, l-a reprezentat Forumul Tinerei Generatii din 5 mai 1980. Atunci, au avut loc la Bucuresti, Congresul al XI-lea al Uniunii Tineretului Comunist, Conferinta a XII-a a Uniunii Asociatiilor Studentilor Comunisti din Romania, precum si cea de-a patra Conferinta Nationala a Organizatiei Pionierilor. Reprezentantii a 3,5 milioane de purtatori ai cravatelor rosii si soimi ai patriei din toata tara venisera sa-l aclame pe Conducator in Sala Mare a Radioteleviziunii unde s-a desfasurat timp trei zile Forumul Tinerei Generatii. Apoi, an de an, la 23 August, purtatorii cravatelor rosii aveau sa fie obligati sa fie prezenti la Bucuresti, pentru a-si aduce omagiul lor iubitului conducator. O imensa desfasurare de oameni - mai ales copii - pentru satisfacerea megalomaniei unui conducator bolnav de putere. "Juram sa crestem demni de maretia i Acestor vremi eroice! Juram! i Partidul, Ceausescu, Romania i ne dau puteri sa crestem, sa-nvatam", e o mostra dintr-o poezie scrisa la comanda de un poet de curte.

Uniforma de pionier

"Cel mai bun conducator i pentru dragul nost’ popor". Pentru cine nu-l stie decat ca "revolutionarul", "creatorul" si "mentorul" PSD, "sarac-cinstitul", "inamicul nedreptatilor sociale", etc, etc, cateva note biografice extrase din presa postdecembrista pot fi utile, acum, in ajunul alegerilor.

Fiul unei tiganci bulgaroaice si al unui comunist-kominternist, tradator. "Alexandru Iliescu, baiatul cel mare al lui Vasili Ivanovici (evreu rus, bolsevic, puscarias, fugit din Rusia, urmarit de politia tarista <Ohrana>), s-a casatorit, in 1929, cu Maricica, o tiganca bulgaroaica, din neamul caldararilor, analfabeta, care vorbea prost romaneste si care este adevarata mama a lui Ion Ilici Iliescu" (Lumea libera- NY). 

--------------------------------------------------------------

 GRUPAJ DE STIRI 

Va recomandam un asezamant monahal de inalta spiritualitate situat la 5 Km de Simleul Silvaniei, Judetul Salaj. Prin efortul extraordinar al Maicii Starete Maria Lupou si al unui grup restrans dar inimos de maicute, Manastirea "Sfanta Treime" Bic s-a inscris in circuitul turistic intern si international. Desi trec prin greutatile cunoscute ale interminabilei tranzitii, maicile au inaltat un Complex de Asistenta sociala compus dintr-un Camin de Batrani si o Scoala pentru orfani.

Prin voia lui Dumnezeu, se doreste a fi alaturi de cei neajutorati. Acest sfant locas necesita ajutorul financiar si material nu numai al localnicilor, ci al tuturor celor care mai simt romaneste, atat din tara cat si din afara ei, al tuturor celor care gandesc cu dragoste la cei mai putin privilegiati.

Clipa

In intervalul 04-06 iulie 2008, pe Stadionul Dan Paltinisanu din Timisoara va avea loc "Festivalul Sperantei", un eveniment evanghelistic de mare anvergura pentru tara noastra - cu participarea extraordinara a evanghelistului Franklin Graham.

Franklin Graham a vizitat Romania impreuna cu tatal sau, Dr. Billy Graham, in luna septembrie 1985. In timpul acelei vizite memorabile au fost in Suceava, Cluj-Napoca, Oradea, Arad, Timisoara, Sibiu si Bucuresti, predicand in diferite biserici despre harul si dragostea lui Cristos.

La serviciul divin din Timisoara, care s-a tinut la Catedrala Ortodoxa, au participat aproximativ 150 000 de oameni.

Amintindu-si de binecuvantarea adusa de acea vizita, Mitropolitul BOR Nicolae Corneanu i-a scris lui Franklin Graham: "Acum, cand ne-am castigat libertatea prin sacrificii si sange varsat, impreuna cu fratii din bisericile evanghelice, ma alatur crestinilor ortodocsi din tara noastra si va adresez invitatia sa sustineti o cruciada evanghelistica in luna iulie 2008." "Festivalul Sperantei" se anunta a fi cel mai mare eveniment de acest gen din istoria recenta a Romaniei. Si-au manifestat dorinta de a participa pastori din judete precum Timis, Caras-Severin, Hunedoara, Arad, Bihor, Sibiu, Alba, Cluj, Salaj si Satu-Mare. Rev. Dr. Franklin Graham a mostenit darul si viziunea tatalui sau, Dr. Billy Graham, si a fost desemnat presedintele Asociatiei Evanghelistice “Billy Graham” in 2001.

Pe langa faptul ca este evanghelist, Rev. Dr. Franklin Graham face parte si din conducerea organizatiei Samaritan’s Purse, efectuand vizite si munca de intrajutorare in sute de regiuni din lume.

Rev. Dr. Franklin Graham mentine relatii bune cu liderii mondiali, si, prin urmare, a fost numit "Pastorul International".

Primul eveniment evanghelistic la care a predicat Franklin a avut loc in 1989 si el si-a luat angajamentul de a predica 10 % din timp.

Acum organizeaza festivaluri in toata lumea, ca evanghelist al Asociatiei Evanghelistice Billy Graham (BGEA). Din 1989, a predicat la mai mult de 4 milioane de oameni.

Pe langa alti interpreti invitati sa laude pe Dumnezeu in cadrul Festivalului Sperantei - 2008, pe scena festivalului - va canta si Grupul Speranta.

2424 W. Ball Rd. Suite L, - Anaheim, CA

Calitate la cele mai accesibile preturi! Vorbim romaneste!

AUTO REPAIR

REPARATII GENERALE  IMPORT &  DOMESTIC

ASE certified master technician

Peste 25 ani de experienta

Reparatii de calitate la preturi convenabile

Va rugam sunati pentru programare la Tel: 

714-596-4349

 714-767-3809

7582 Warner Ave. Unit L

Huntington Beach,

CA 92647